Cum să întocmim un eseu de nota 10

Câteva precizări importante:

1. Materialul a fost scris de  Dănuţ Mănăstireanu şi a fost preluat de la adresa:

https://danutm.wordpress.com/2009/01/07/cum-sa-faci-un-eseu/

      2. Contribuţia mea nu este foarte semnificativă:

• am reformulat unele fraze
• am corectat unele erori de tehnoredactare
• am adus unele modificări formei şi aspectului materialului
• am dezvoltat unele idei
• am adăugat câteva idei noi

 

CUM SĂ ÎNTOCMIM UN ESEU de nota 10

(După Derek Rowntree, Învaţă cum să înveţi. Introducere programată în tehnica studiului, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980)

    Scrierea unui eseu sau a unei lucrări personale are cel puţin trei avantaje importante pentru cel care o scrie:

1. Îl obligă să-şi organizeze gândirea, să-şi formeze şi să-şi expună punctul de vedere faţă de subiectul lucrării.
2. Îi permite lui, dar şi profesorului, să descopere anumite calităţi pe care le are şi pe care trebuie să le întărească şi să le dezvolte, precum şi anumite puncte slabe pe care trebuie să le remedieze dacă doreşte să reuşească în domeniul lui de interes.
3. Scrierea este pasul care completează procesul gândirii şi al învăţării. Deoarece aproape orice activitate umană reclamă capacitatea de exprimare în scris, aceasta devine în mod evident „o deprindere pe viaţă“.

    Procesul întocmirii unui eseu implică următorii paşi:

I.   Precizarea temei eseului

II.  Documentarea (adunarea şi cercetarea materialului documentar)

III. Structurarea eseului

IV. Redactarea eseului

V.  Evaluarea critică a versiunii preliminare

VI. Rescrierea eseului

  I. PRECIZAREA TEMEI ESEULUI

    De obicei, un eseu este întocmit ca urmare a solicitării unui profesor sau a unui grup de studiu. De aceea, pentru a începe lucrul în mod corect, este important să ţinem seama de regulile de mai jos:

A. Notaţi cu atenţie şi exactitate formularea temei

B. Analizaţi cu atenţie formularea temei (înţelegeţi subiectul), folosindu-vă de întrebări cum ar fi:

1. Subiectul solicită o abordare generală, sau una specifică?
2. Se cere prezentarea experienţei personale (sau a propriilor convingeri), ori numai cunoaşterea poziţiilor exprimate de alţii?
3. Se recomandă în mod special o anumită sursă de informaţii (de informare)?
4. Se cere doar o descriere a lucrurilor, sau şi o analiză a lor?
5. Este necesară discutarea implicaţiilor şi a aplicaţiilor care decurg din concluzii?

 

II. DOCUMENTAREA (ADUNAREA ŞI CERCETAREA MATERIALULUI DOCUMENTAR)

  A. Bibliografia

    Aceasta este de obicei stabilită de profesor odată cu tema eseului. Fiecare din lucrările recomandate în bibliografia iniţială poate conduce la alte surse bibliografice care ar putea fi consultate pentru realizarea eseului.

B. Întrebările adresate profesorului

Acestea au rolul de a direcţiona lectura şi de a evita pierderea de timp cu lectura integrală a materialului adunat. Cea mai bună abordare este aceea de a pune profesorului o serie de întrebări pentru clarificarea titlului sau a temei eseului.

C. Gândirea (concepţia)

    Începeţi pregătirea lucrării cât mai devreme posibil, pentru a permite gândirii să reflecteze asupra subiectului.

1. Observaţi ideile relevante şi exemplificările sugestive pe care le puteţi întâlni în jurul vostru.
2. Oferiţi subconştientului ocazia de a vă furniza idei creative de abordare a subiectului.

D. Fişarea materialului bibliografic

    Toate materialele documentare cercetate trebuie să fie fişate, menţionându-se întotdeauna sursa (autorul, titlul lucrării, editura, localitatea, anul apariţiei, pagina) din care s-a preluat o anumită idee, expresie, frază-citat etc. Există mai multe metode de fişare:

1. notiţele făcute pe un caiet (cea mai folosită, dar şi cea mai ineficientă);
2. fişele de lectură (cea mai eficientă şi mai ieftină metodă clasică de fişare);
3. notele introduse în baze de date computerizate.

    Folosirea fişelor de lectură (foi de hârtie, eventual liniate, de mărimea unei foi A4 tăiate în opt pe care se scrie pe o singură parte) are avantajul că este la îndemâna oricui şi permite aranjarea materialului documentar în mai multe moduri şi folosirea lui ulterioară la alte teme de studiu.

III. STRUCTURAREA ESEULUI

    Pentru a putea lucra în mod eficient, materialul fişat trebuie selectat, eliminând informaţiile irelevante sau de calitate ştiinţifică îndoielnică despre subiect. Acest lucru se realizează mai uşor după ce s-a conceput structura generală a eseului.

    Celor mai puţin experimentaţi le sugerăm următoarea schemă generică pentru lucrarea scrisă:

  A. Introducere

1. Precizări (comentarii) cu privire la subiectul eseului: ce înseamnă şi care este importanţa lui.
2. Obiectivele propuse a fi atinse prin acest eseu (ce aspecte veţi prezenta şi de ce)

  B. Tratare

    Dezvoltarea argumentaţiei se va realiza în 3 – 4 idei principale care se vor trata, de regulă, astfel:

• expunerea problemei
• dezvoltarea
• argumentarea
• exemplificarea (ilustrarea)

C. Concluzie

1. Recapitularea ideilor principale.
2. Concluzie şi implicaţii, eventual viitoare perspective de studiu.

IV. REDACTAREA ESEULUI

     În această primă redactare a lucrării, accentul nu trebuie să cadă pe frumuseţea stilului şi pe forma exprimării, ci pe acurateţea ideilor, avându-se în vedere că în final exprimarea va putea fi rafinată mai uşor dacă ideile sunt clare şi se înlănţuie în mod logic.

  A. Ordinea

    Este bine să începeţi scrierea eseului cu ultimul ei alineat, cel care conţine concluziile. Acest lucru are cel puţin două avantaje:

1. Dă orientare redactării, ştiind care sunt concluziile spre care vă îndreptaţi.
2. Vă asigură convingerea că lucrarea se va încheia cu o concluzie clară.

  B. Stilul

    Stilul reprezintă modul în care ne exprimăm ideile. Acesta trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:

1. Să fie simplu şi direct.
2. Să evite argoul şi exprimarea colocvială.
3. Să conţină fraze scurte.
4. Să fie concis.

C. Forma

    Aranjarea textului în pagină trebuie să reflecte structura concepţiei lucrării.

1. Folosiţi titluri şi subtitluri.
2. Fiecare idee principală trebuie să aibă un alineat.
3. Folosiţi materiale ilustrative. Acestea vă permit să evitaţi excesul de text.
4. Delimitaţi ideile proprii de cele preluate de la alţii şi menţionaţi întotdeauna sursele prin note de subsol.
5. Întocmiţi o bibliografie a lucrărilor consultate şi utilizate.

V. EVALUAREA CRITICĂ A VERSIUNII PRELIMINARE

  A. Momentul evaluării

    Prima variantă a lucrării trebuie lăsată deoparte timp de câteva zile pentru ca „orgoliul autorului“ să se domolească şi pentru ca acesta să-şi poată evalua în mod critic eseul. Evident, acest lucru presupune că eseul nu este scris în ultimul moment.

B. Întrebări de (auto)evaluare

    Pentru (auto)evaluare puteţi folosi următorul set de întrebări de control:

1. Răspunde eseul la cerinţele care rezultă din formularea temei?
2. Acoperă el cu suficientă adâncime toate aspectele principale?
3. Conţinutul lui este corect şi relevant pentru subiect?
4. Materialul este aranjat în mod logic?
5. Fiecare idee este susţinută în mod corespunzător prin exemple şi argumente?
6. Există o delimitare precisă între propriile idei şi cele preluate de la alţi autori?
7. Au fost menţionate toate sursele şi referinţele?
8. Există un raport corect între lungimea eseului şi scopul acestuia?
9. Stilul eseului este limpede şi simplu, fără stângăcii şi formulări confuze? (Pentru verificare, citiţi-l cu voce tare.)
10. Textul este corect din punct de vedere ortografic şi al exprimării?

C. Procesul evaluării

1. Dacă vă este greu să vă evaluaţi singuri propria lucrare, solicitaţi ajutorul unui prieten care este cât de cât competent în acel domeniu.
2. În procesul evaluării, încercaţi să priviţi eseul din punctul de vedere al celui căruia îi este adresat.

VI. RESCRIEREA ESEULUI

     După ce aţi răspuns la întrebările de mai sus, sunteţi pregătit pentru a începe redactarea finală a lucrării.

    Nu uitaţi să verificaţi dacă eseul în forma finală respectă regulile de tehnoredactare (diacritice, punctuaţie, aliniere, ortografie).