Despre blog

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

M-am întrebat adesea dacă e desuet ca în zilele noastre să ne mai punem întrebările care au frământat omenirea de-a lungul secolelor. Poate că, fiind puse de atâtea ori şi de atâţia oameni însemnaţi, ne-am putea mulţumi doar cu răspunsurile altora. Poate că n-ar trebui decât să aflăm ce fel de răspunsuri s-au dat până acum la aceste întrebări şi să le alegem pe acelea care ni se potrivesc cel mai bine. Poate că vremea filozofărilor a trecut şi e prea important să ne trăim clipa în loc să ne-o pierdem cu întrebări care nu vor primi niciodată un răspuns mulţumitor.

Dar, fie că ne punem aceste întrebări fie că nu, existenţa noastră reflectă un soi de căutare a sensului ei. Într-un mod conştient sau subconştient,în gesturile noastre, în faptele ori gândurile noastre, revin mereu şi mereu mici strigăte, mici crâmpeie de căutări şi de întrebăriuneoriînăbuşite de tumultul preocupărilor cotidiene, alteori amplificate de disperarea, de pustiul, de alienarea din noi: „Cine sunt eu?” Iar apoi, perfect conştienţi de efemeritatea umblării noastre pe acest pământ: „Ce las în urma mea?” Şi aceia dintre noi care credem în neantizarea fiinţelor noastre, şi aceia care cred în strămutarea noastră într-o altă dimensiune spaţială în care timpul îşi pierde funcţia distructivă şi încremeneşte ca într-o pictură de Salvador Dali, şi aceia care sunt încredinţaţi că trec dintr-un ciclu existenţial într-altul, dintr-o formă de viaţă într-alta, la nesfârşit.

imag 5 În anumite cercuri se minimalizează existenţa noastră şi ni se induce amăgirea că vom putea scăpa de dezamăgirile, eşecurile, erorile, remuşcările, faptele de care ne ruşinăm în existenţa viitoare, sau, privind dintr-o perspectivă pozitivă, că vom putea duce la desăvârşire în existenţa noastră viitoare ceea ce am început cu timiditate şi cu nepricepere aici. Urmând acest raţionament, ni se spune că omul se reduce aici, pe pământ la un nume şi la două numere separate printr-o linie pe piatra de mormânt: anul naşterii şi anul morţii, că tot ce s-a întâmplat cu noi între aceşti ani este mult prea insignifiant în comparaţie cu ceea ce urmează să ni se întâmple, că ar fi de dorit să căutăm starea ideală a fiinţei noastre pe care s-o avem în momentul trecerii într-o nouă etapă a existenţei noastre.imag 6

Unii ne agăţăm de speranţa că vom deveni nemuritori prin copiii noştri, printr-un şir infinit de urmaşi care ne vor împlini visele care pentru noi au devenit dintr-un motiv sau altul de neatins, că vor transforma eşecurile noastre în reuşite spectaculoase, că banalitatea vieţilor noastre va fi dată uitării prin faima unor fapte remarcabile dintr-un viitor nu foarte îndepărtat. Dar câţi din descendenţii noştri îşi vor aduce aminte de noi? Şi ce i-ar putea face să ne pomenească din când în când în discuţiile lor ocazionale? Oare nu suntem conştienţi că cei mai mulţi dintre noi vom rămâne doar în amintirea nepoţilor, că puţini dintre noi abia dacă vom fi cunoscuţi de strănepoţi şi că foarte puţini vom fi doar nişte personaje fără chip în câteva poveşti de seară despre un strămoş dintr-un ţinut îndepărtat în timp şi spaţiu? Oare nu riscăm să devenim un simplu prenume dintr-un pomelnic înmânat unui preot pentru o slujbă de pomenire, şi acela aproape neobservat în înşiruirea interminabilă sau repetat după un algoritm neînţeles, parcă? Apoi, uităm oare că putem influenţa din ce în ce mai puţin drumul pe care îl vor urma copiii noştri? Oare uităm că nu depinde aproape deloc de noi dacă şirul descendenţilor noştri va continua sau se va întrerupe? Sau este doar o amăgire, doar o încercare nereuşită de a ne justifica trândăvia, laşitatea, inerţia de a ieşi dintr-o existenţă anostă? Iar cei dintre noi care trăim doar pentru aici şi acum, ajungem inevitabil în punctul în care realizăm că nu am trăit suficient de intens şi ne aruncăm cu frenezie în experienţe de viaţă inedite şi nefireşti alcătuirii noastre, asemenea eroului din filmul Ikiru (A trăi) regizat de Akira Kurosawa, pentru a recupera timpul irosit înainte să ne dăm ultima suflare sau, aidoma aceluiaşi erou, ne întoarcem privirea îndreptată înspre noi înşine ca să-i descoperim pe semenii noştri şi să ne dedicăm lor printr-un gest recuperator şi reparator, măcinaţi brusc de ideea de a lăsa ceva în urma noastră.

imag 7

Aşadar ce lăsăm în urma noastră?

Iată o întrebare care revine mereu şi mereu, ca o obsesie, o obsesie care devine aproape dureroasă spre apusul vieţii. Aceeaşi întrebare, de data aceasta nerostită, neconştientizată sau prea prea puţin luată în seamă, ne justifică unele acţiuni sau imbolduri stranii.

Cât de puternic, de irezistibil e impulsul sau cât de obsedantă e nevoia de a lăsa o dovadă materială pe care arheologii timpurilor viitoare s-o scoată la iveală din colbul istoriei? Cât de durabilă trebuie să fie această dovadă pentru ca să nu fie erodată de vreme şi de vremuri, de uitare şi de nepăsare sau de cele patru elemente primordiale?

Câţi dintre noi lăsăm şi mai ales ce lăsăm în urma noastră? Care sunt urmele trecerii noastre prin spaţiul şi timpul hărăzit prezenţei noastre întrupate sau în memoria colectivă a omenirii?

Unii ne scrijelim numele pe un arbore sau îl gravăm pe un zid, şi nu pe un zid oarecare ci pe unul încărcat de istorie, pentru a fi siguri că va fi băgat în seamă de cineva. Oare imboldul acesta nu vine din nevoia de a atrage atenţia: „Hei, voi care citiţi asta, aflaţi că am trecut pe aici. Sunt un necunoscut pentru voi, nu vă spune nimic numele meu şi nici nu contează pentru voi, în schimb, pentru mine contează că privirea voastră zăboveşte asupra lui!” Poate că un asemenea imbold a avut şi condamnatul eliberat după 50 de ani de închisoare din The Shawshank Redemption (Închisoarea îngerilor) care a cioplit în grinda de care s-a spânzurat: „Brooks a trecut pe aici”.

imag 8Oare textele de genul „Marius + Denisa = LOVE” scrise pe furiş pe ziduri sau cioplite pe băncile din parcuri nu sunt un strigăt pentru atrage atenţia trecătorilor?

imag 9Sau desenele cu graffiti? Sau catrenele şi desenele obscene din WC-urile publice ridicate la rang de creaţii artistice de post-modernişti? Sau copiii care calcă sau îşi lasă amprenta într-un beton proaspăt turnat, aşa cum au făcut cei trei prieteni Jimmy, Dave şi Sean din Mistic River? imag 10

Sau meşterii zidari de acum 30 – 40 de ani care imprimau data în betonul construcţiilor ridicate sau un însemn cu o semnificaţie numai de ei ştiută?

Nu asta se urmăreşte prin semnătura de pe o lucrare de artă? Ori prin numele arhitectului gravat pe o clădire? Nu o sete de nemurire care nu se poate ostoi ne împinge să atragem atenţia generaţiilor viitoare asupra urmelor paşilor noştri?

Nu acesta este rostul vieţii noastre (ca să nu mai vorbim despre sensul acesteia), să lăsăm urmele paşilor noştri pentru cei care vor veni?

Poate că acest blog s-a născut şi din dorinţa de a lăsa o dovadă a existenţei mele prin lumea materială, spirituală sau virtuală…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s